Mostenire

MOŞTENIRE

               O moştenire plăcută mi-a căzut la sorţi,
o frumoasă moşie mi-a fost dată.
                                           
Psalmul 16:6

 

Copilul meu,

 Nu pot să îţi las moştenire averi

            ogoare întinse şi grase

clădiri căţărate spre cer şi luxoase

sau bulgări de aur curat

Dar îţi las un nume     

negârbovit de poveri

şi neatins de stigmat

 

Un blazon al familiei – de alţii râvnit

                  să indice         

                              nobleţea pământului

                              sângele de străveche şi distinsă spiţă

Nu am să îţi las după mine

Dar îţi las moştenire – cum şi eu am primit

Scutul credinţei cu a tainelor viţă şi

Nobleţea spiritului prin naştere de sus înnoit

 

Cufere căptuşite cu comori pământeşti

            evanescente ca norul de vată

N-o să îţi las

            Ci doar un dulap cu sertare

prin care poţi să te îmbogăţeşti

La vreme de nevoie

Deschide-le pe rând pe fiecare

Şi ia fără reţinere din bogăţia lor nesecată

 

Întâi e sertarul credinţei

Ţi-am lăsat-o simplă, dar viguroasă

Apuc-o hotărât şi fă-o stăpână în casă

Ţine-o conform Cuvântului neamestecat

Ca să fii pretutindeni –

la ogor, pe drum şi în piaţă

binecuvântat

 

Apoi e sertarul înţelepciunii

Lumea nu poate să ţi-o vândă

Ştiu că o cauţi                        

atât sub soarele arzător

                cât şi sub razele lunii

                        ca garanţie pentru izbândă

Din conţinutul ei hrănitor

Ia cât doreşti

Dar nu-i uita sursa: E frica de Domnul

Şi se cuvine mereu să ţi-o înnoieşti

 

Tot acolo adastă şi al bucuriei sertar

                        Dacă îl deschizi regulat

Nu vei trăi în zadar

            oscilând între dezamăgiri

            şi existenţiale răniri

Căci vei conştientiza

Mântuirea de vis

                        obţinută prin preţul răscumpărării

Promisiunile mari şi scumpe –

                        toate formulate în scris

                        mai sigure ca soarele-n cer

Şi Providenţa ce te veghează din dosul cărării

 

Nu uita nici al păcii sertar

                ce îţi oferă linişte serenă

                Ai nevoie de ea în tumultul vieţii

Să o aşezi pe fiecare războinică rană

E oferită din belşug

                  celor ce rămân în al credinţei hotar

Vei cunoaşte în timp

că-ntrece orice pricepere umană

 

Pentru a fi

Îţi las patru sertare cu bogăţie reală

Găseşte-le loc în casă

Şi cercetează-le fără sfială

Ca viaţa să-ţi îmbie

            îmbelşugare prin

Credinţă

Înţelepciune

Pace şi

Bucurie

Nu ştiu şi nici nu îţi pot oferi

o moştenire mai aleasă

sau mai necesară

 

Deerfield, 4 iulie 2007
Din volumul IV Invatatorul Iubirii, de Daniel Chiu

Ruga

RUGĂ 

 

Doamne, aş vrea să Te laud
ştiu că aşa se cuvine
            însă
n-am nimic să-ţi prezint
decât durerile
              multe
         ce nu mai pot să se-aline
şi nemângăierile

 Vreau să Te laud
          şi mă apropii de Tine…
Dar ce să-Ţi aduc?
Tu ştii că nu am nimic decât
             nemărturisite îngrijorări
          agonii
pâlpâind ca al lumânării neîngrijite muc
                              laolaltă cu

sterpe
deşarte
dezamăgite
            căutări

 Tu însă mă îndemni să-Ţi caut faţa…
                    Şi faţa Ta, Doamne, o caut
Mă descalţ de sandale
Privind spre Tine nu mai văd altceva
decât minunăţia gloriei Tale
               când pe dinaintea ochilor mei
frumuseţea Ta – susur după susur – o treci

Eşti iubitor – iubirea Ta
mă uimeşte
       când constat
că pe fiecare eveniment al existenţei mele
se altoieşte
şi ca o mireasmă scumpă
se dăruie
peste îngrijorările frunţii

Eşti bun – bunătatea Ta  ţine în veci
iar îndurarea Ta
                e înaltă, mai înaltă ca
                                               munţii
pe crestele fiecărei zile ca o salbă
                                            se-nşiruie

Eşti sfânt – şi sfinţenia
Ta mă sfinţeşte

Eşti milostiv – mila Ta
se întrece cu nevrednicia-mi
şi totdeauna o biruie

Eşti credincios – şi credincioşia Ta
fără limite
în văi de durere mă creşte

Doamne, vreau în căutarea feţei Tale
să stărui
Ca făpturile îngereşti
să strig fără încetare
până se zguduie uşiorii
cât de sfânt
cât de iubitor şi
cât de minunat eşti

Acum înţeleg că în închinare
nu eu Îţi dărui ci
Tu îmi iei neajunsurile şi
        Tu – cu bogăţia slavei Tale
mă înavuţeşti

Părinte Ceresc 
cât de mult se cuvine
                să Te caut
şi iar
să Te caut
să Te iubesc

                  şi neistovit
                 şi neîntrerupt
cu cel mai înalt entuziasm
să Te laud

 

Deerfield, 27 noiembrie 2007
Din volumul IV Invatatorul Iubirii, de Daniel Chiu

Suflet si Trup

SUFLET ŞI TRUP

            Domnul Dumnezeu care a făcut cerurile şi le-a întins,
care a întins pământul şi cele de pe el,
care a dat suflare celor ce-l locuiesc,
şi suflet celor ce merg pe el
                                  
Isaia 42:5

Domnul, Dumnezeul duhurilor oricărui trup
                                 
Numeri 27:16

El ţine în mână sufletul a tot ce trăieşte
suflarea oricărui trup omenesc, 
                                       
Iov 12:10

 

Trupuri, trupuri, trupuri

Miliarde şi miliarde

Cu tot atâtea feţe

Cine mai ştie câte?

Înghesuite în târguri şi pieţe

Împestriţând alei de parcuri, străzi şi trotuare

Alene

Întinse ca pradă

Pe plaje

Trupuri împânzind sanctuare

Expuse-n arene

Ca nişte frumoase desene

În veselă paradă

Unul câte unul înşiruite

Pe bănci de teatre

Cu culori ţipătoare boite

 

Trupuri, trupuri, trupuri

Garnisite luxos

Sau despuiate provocator

Corpuri făţuite

Şi împodobite

Cu accesorii elegante

Prezentabile, diafane, interesante

Dar evident de prisos

 

Trupuri, trupuri, trupuri

În conglomerate urbane

Şi în metropole gigante

Roind ca albinele-n stupuri

Preocupate cu fasonul şi moda

Încântate

De orice străluceşte cu vanitate

Trupuri elevate

La fel ca pagoda

 

Trupuri, trupuri, trupuri

Visând să fie frumoase

Şi în acelaşi timp sănătoase

Trupuri sportive

Cu alese alcătuiri

Veghind la diete şi cântare

Dar nu la pofte şi la amăgiri

Trupuri cu suflete

Uşoare

Firave

Subţiri

 

Suflete, suflete, suflete

Miliarde şi miliarde

Cineva le ştie pe toate

Suflete ofilite

Trăind cu acuitate

Tragism

Absurditate funestă

Şi singurătate

Suflete goale

Dar nicicând dezgolite

În mărturisire onestă

Suflete îndopate cu hrană lumească

Cu patimi şi vicii

Dar veşnic neîmplinite

Suflete încarcerate de tradiţii

Strivite de datini

Strigând strident după atenţie

În temple şi pridvoare

Suflete încorsetate de patimi

Şi cantonate-n detenţie

Neştiind nimic de salvare

 

Suflete, suflete, suflete

Multe, nenumărate

În cetăţi şi oraşe şi sate

Suflete incognoscibile

La rând aşezate pe plaje

Suflete irascibile

În stadioane şi amfiteatre

Aşteptând distracţia să latre

Suflete încovoiate

Sub ruşinoase bagaje –

Imense poveri invizibile –

Spirite emaciate

De patimi, plăceri şi miraje

Indubitabil crescute să fie

Pentru industria păcatului furaje

 

Suflete, suflete, suflete

Împinse mereu la o parte

Deposedate de vise

Şi de ambiţie

Ciobite şi sparte

Suflete înstrăinate în propria casă

Adulmecând pâine şi vin

Dar ţinute flămânde la masă

Suflete neîmpodobite cu cerul

Bolnave şi supte de inaniţie

Despuiate de chipul divin

De care nimănui nu-i pasă…

 

Trupuri cu suflete

Şi suflete-n trupuri

În legătură neînţeleasă

Şi neostenită căutare de scopuri

Ele nu vor găsi niciodată frumuseţea

Şi odihna căutată

Decât când cu lacrimă şi cu credinţă

Se-ntorc către stup

La cerescul, iubitorul Tată

Dădătorul de viaţă, mişcare şi fiinţă

Creatorul de trupuri cu suflet

Animatorul de suflete-n trup

La care totul este cu putinţă

           

Deerfield, 05 februarie 2006
Din volumul III, E Rindul Tau de Daniel Chiu  

Ruga Reeditata

RUGĂ  REEDITATĂ

            …nu mai trăiesc eu, ci Christos trăieşte în mine.
           
…trăiesc cu credinţa în Fiul lui Dumnezeu 
           
care m-a iubit şi s-a dat pe Sine însuşi pentru mine.
                                                     
 Galateni 2:20

În tainică rugăciune

Grăbit

M-am dus

Înaintea Domnului

Hotărât să mă plâng

Şi fără sfiiciune

Să îi arăt toate lucrurile

Ce de o vreme

În traista sufletului mucegăit

Le strâng

 

M-a primit bucuros

Şi mi-a îngăduit

Să îi declam pe de rost

Acele plângeri şi temeri

Sub care inima geme

 

I-am spus – ca-ntr-o prelegere –

Că nu mai pot răbda

Şi mi-a arătat cu mâinile deschise

În uimitoare înţelegere

Cât a răbdat El

Pentru nerăbdarea mea

 

I-am spus Domnului

Că mi-e imposibil

Să îndur

Coşmarul existenţei prozaice

Binevoitor

Mi-a declarat că El a stat impasibil

Şi fără de murmur

Sub osânda ce mi se cuvenea

În noaptea adâncă şi fără opaiţe

 

I-am arătat

Că suferinţele sunt reale

Şi nu le mai pot duce

Şi mi-a destăinuit

Că El a purtat

Suferinţele mele

Odată pentru totdeauna pe cruce

 

Copleşit

Şi încercat de groază

I-am repetat Domnului

Că mă avariază

Dureri şi suspine

Ce nu le mai pot suporta

Mi-a răspuns că El, ca Om al durerii

Le-a suportat deja

Când era pironit

Între cer şi pământ

Şi sortit sfâşierii

Când era îngrozit

Pentru mine

 

I-am reproşat

Că nu mai pot înghiţi

Insultele jocurilor

Şi amarul

Şi mi-a răspuns că a băut El

Până la fund

În locul meu paharul

Dezonoarei şi al batjocurilor

 

I-am spus că sunt istovit

Sub imensa, tragica povară

Şi mi-a zis că El n-a obosit

Când pentru mine

A fost săturat

Cu împotriviri până la sânge

Cu tragism şi ocară

 

Disperat

M-am plâns Domnului

Că sunt neînţeles

Şi în curând fiind atât de stresat

O să cad jos pe cărare

Mi-a amintit

Că El a umblat

Sub ucigătoare întristare

Şi sub cel mai intens stres

Când a fost dus să ispăşească

A mea disperare

Ca astfel s-o risipească

Urzind al meu etern interes

 

I-am comunicat Domnului

Că mă simt părăsit

În angoasă, în vină

În profundă rănire

Şi mi-a răspuns că în rănile Lui

Eu am

Acceptare deplină

Iertare şi

Aleasă tămăduire

 

I-am strigat

Că neliniştea nu mi se-alină

Că m-am săturat de viaţă

Şi aştept să se stingă

Elocvent şi mişcat

Mi-a reamintit

Că pentru viaţa mea

Ce o vrea deplină

A-ngăduit morţii

Divina lui faţă

Să o atingă

 

I-am şoptit că inima-mi plânge

Într-o continuă agonie…

Şi El mi-a spus că agonia lumii toată

A fost strânsă

În picurii lui de sânge

Şi în faţa lui plânsă

Iar pentru mine

Iată

N-a rămas decât bucurie

 

Descumpănit

În ruşine

I-am spus Domnului –

Deşi n-aş fi vrut –

Că sunt epuizat de putere

Şi lipsit de-nţelepciune

Cu toate că am viaţă nouă

Nestinsă

Nestricăcioasă şi

Nemaivisată

Nu ştiu – sub destinul nobilat

Nici măcar să trăiesc cum se cuvine

 

Zâmbindu-mi

Cu mâna plasată

Împrejuru-mi ca un careu

M-a binecuvântat

Şi mi-a spus

Că aşa cum a murit în locul meu

Doreşte de-acum să trăiască în mine

Ca în felul acesta

Să trăiesc în sfârşit şi eu

Cu putere nelimitată

Plenar şi entuziast, cu elan

Sub înţelepciune procurată

Prin Duhul ce îmi curge în vine

 

Pe genunchi zăbovind

M-am trezit inundat

De viaţă, răbdare

De pace, putere, iubire

Cum niciodată nu am avut

Şi-n a lui distinsă înţelepciune

Am decis

Şi-am cerut

Ca eu să nu mai trăiesc

Ci doar El să trăiască în mine

           

Deerfield, 23-28 februarie 2006

 Din volumul III, E Rindul Tau de Daniel Chiu