Jean Calvin
Actualizare: Calvin a scris biroului Inchizitiei din Vienna ca l-a prins pe ereticul Servetus in vizita incognito in Geneva (p. 220). Cum a putut Calvin sa justifice o astfel de cooperare tocmai cu Inchizitia, el asa zis reformator?? Calvin nu are nici o scuza! Mai mult, dupa arderea pe rug a ereticului Servetus, Calvin a informat Inchizitia ca l-a terminat pe eretic. Geneva era un oras stat si se afla sub protectia militara a comitatelor elvetiene, deci nu aveau de ce sa se teama. Asta dovedeste cat de detestabil a fost caracterul lui Calvin. Citeste articolul de mai jos (daca nu ai facut-o) pentru o informare comprehensiva in privinta celui mai controversat om care s-a vrut reformator.
Notă: Atât la nivel global, cât şi în România, tinerii sunt din ce în ce mai interesaţi de neocalvinism. Acest articol a fost scris cu multă rugăciune şi documentare. Surori şi fraţi binevoitori m-au însoţit cu rugăciunile lor şi le mulţumesc.
“Ci S’a desbrăcat pe sine însuş şi a luat un chip de rob, făcîndu-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S’a smerit şi S’a făcut ascultător pînă la moarte, şi încă moarte de cruce” Filipeni 2:7,8
Jean Calvin nu a avut nimic din smerenia Domnului Isus. Veţi fi surprinţi să aflaţi că a fost exact opusul a ceea ce înseamnă smerenia creştină. A fost cel mai mare legalist dintre reformaţi şi nu a manifestat nici măcar o fărâmă de har, pentru că nu cunoştea harul.
Câteva din “performanţele” lui Calvin care te ajuta sa înțelegi importanța articolului
Îi numea în mod obișnuit pe criticii săi „porci”, „gunoaie”, „câini”, „idioți”, „animale împuțite” și „măgari obraznici” (ultimul epitet i-a fost rezervat anabaptistului Menno Simons). Pierre Ameaux, un oficial al Genevei care l-a criticat pe Calvin la un banchet, a fost forțat să îngenuncheze prin oraș, în semn de mărturisire a păcatului că îndrăznise să nu fie de acord cu el.
Când o mare ciumă s-a abătut peste Geneva, 14 femei au fost executate pentru vrăjitorie, că l-au convins pe Satan să trimită boala.
Eu şi calviniştii
Sunt în relaţii excelente cu unii calvinişti. În aceste vremuri de haos teologic şi spiritual, unul dintre cei mai remarcabili slujitori ai Evangheliei este calvinistul Peter Masters, care predică Cuvântul, nu ideile lui Calvin. El i-a pus la punct pe neocalvinistul John MacArthur şi pe asociaţii lui. Iată linkul pentru predicile lui Masters în româneşte: aici
Pe de altă parte, caracterul reformatorului Calvin este cu totul altă poveste. Te invit să citeşti articolul cu atenţie şi-ţi vei îmbogăţi înţelegerea, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie.
Calvin a avut cel mai urât caracter din istoria protestantismului! A fost bolnav de mândrie la cel mai înalt nivel, a urât cu pasiune, i-a minţit dinadins pe magistraţii din Berna şi Zurich, a fost răzbunător, plin de cruzime, laș, manipulator şi viclean. S-a folosit de toţi din jurul lui, iar prietenii de o viaţă i-a abandonat pentru alţii mai noi. I-am putea descrie personalitatea folosind termeni similari sociopatiei şi machiavelismului. Dovezile în acest sens le găsiţi în partea a doua a articolului.
Prima parte a articolului este varianta scurtă, pentru cei foarte ocupaţi. Pe aceeaşi pagină urmează articolul în întregime, cu detalii deosebit de interesante, inclusiv cu referinţe bibliografice. Dacă vreţi să faceţi un efort pentru creşterea voastră spirituală, merită să citiţi versiunea completă a articolului.
Calvin şi tatăl său
Calvin a trăit între 1509 şi 1564. A avut un tată certăreţ, cu care semăna leit. A dus o viaţă îndestulată în preadolescenţă, iar în adolescenţă, a ajuns deodată singur printre străini. A primit o educaţie spartană. A avut ca mentor „spiritual” un aventurier brutal, pe nume Guillaume Farel, care spre bătrâneţe, s-a căsătorit cu o adolescentă cu 50 de ani mai tânără decât el.
Calvin considera că Biserica a luat locul Israelului. Astfel el a făcut din întreaga Genevă, credincioşi şi necredincioşi deopotrivă, o „biserică” şi o „teocraţie”. Consecinţele au fost distrugătoare: genevezi bătuţi, întemniţaţi, torturaţi, exilaţi şi chiar omorâţi.
Mitul lui Jean Calvin
Pentru foarte mulţi calvinişti, Calvin este omul perfect, care a apărut din senin şi care şi-a adus un aport unic la creştinism, ca nimeni altul până la el. În realitate, Calvin n-a spus nimic nou, ci a preluat totul de la reformatorii dinainte, precum Luther, Melanchton şi Bucer, adevăraţi reformatori şi teologi.
La ce a excelat Calvin?
Faţă de reformatorii care i-au precedat, Calvin şi-a exprimat ideile mai clar şi a scris lucrarea sa de căpătâi, intitulată Învăţătura religiei creştine, primul manual de teologie sistematică.
Cine a fost Jean Calvin?
Personalitatea lui Jean Calvin a fost complexă, dar nu pozitivă. Deşi pare şocant, puţini teologi calvinişti, chiar de renume, s-au documentat în legătură cu originea şi comportamentul său. Veţi vedea mai bine cine a fost Calvin citind versiunea integrală a articolului.
Calvin a suferit de sindrom profetic şi apostolic
Bruce Gordon, biograful principal al lui Calvin, pe care îl vom întâlni în partea a doua a articolului, arată că, atunci când Jean Calvin citea Scriptura, se regăsea în paginile ei ca un Moise, un David, un Ieremia sau un apostol Pavel. Se vedea ca un profet al Vechiului Testament, predestinat pentru acea epocă a istoriei bisericii. Luther nu a avut o astfel de megalomanie.
Unde s-a născut Calvin
Calvin s-a născut în oraşul Noyon, din regiunea franceză Picardia. În Noyon se află una dintre cele mai importante catedrale din Franţa. Regiunea Picardia are un dialect al ei şi este locul unde a apărut arhitectura rece gotică.
Originea nu tocmai bună a lui Calvin
Familia lui Jean Calvin se numea Cauvin. Era o familie de certăreţi şi încăpăţânaţi. Jean Calvin s-a născut pe 10 iulie 1509. Tatal lui se numea Gerard Cauvin. Mai târziu Jean şi-a latinizat numele, schimbându-l din Cauvin în Calvinus. Se plângea că vine dintr-un mediu social modest, dar nu era adevarat. Deşi îi părea rău că nu are origine nobilă, materialiceşte a dus-o foarte bine. Iată casa unde s-a născut.
Anii de formare
Având acelaşi caracter urât ca tatăl său, Gerard, Jean a devenit chiar mai rău în mediul în care a crescut. La 14 ani era deja la Paris, sponsorizat de o familie bogată din Noyon ca să studieze la Collège de la Marche şi apoi la prestigiosul Collège de Montaigu. Acolo a fost supus unei discipline draconice, dar a beneficiat de cea mai bună educaţie umanistă.
Familia lui Calvin
Calvin spunea că el nu se îndrăgosteşte ca noi, ceilalţi, care ne pierdem minţile până acolo că vedem cu
ochi buni chiar şi greşelile soţiilor noastre. Cât de nebiblic şi câtă mândrie la Calvin! Martin Bucer, reformatorul din Strasbourg, s-a apucat să-i caute o nevastă. Cum lui Calvin nu i-a plăcut, atunci Guillaume Farel, prietenul lui, i-a găsit-o pe Idelette de Bure (imaginea din stânga), o văduvă cu copii.
Reforma brutală făcută de Calvin în Geneva a fost consolidată cu ajutorul magistraţilor şi aplicând pedeapsa cu temniţa şi chiar cu moartea
Geneva la anii 1600 – GRAVURĂ (sursa)
În 1536 Guillaume Farel, mentorul lui Calvin, a sosit la Geneva împreună cu acesta, ca să facă reformă cu forţa. Se bucurau de sprijinul trupelor din oraşul Berna. Au atacat bisericile romano-catolice, au distrus statuete, au folosit invective la adresa preoţilor şi au decretat reforma oraşului Geneva. În anul următor, cei doi au fost alungaţi din Geneva, deoarece conducerea oraşului n-a vrut să asculte de ei în privinţa Euharistiei, ci de reformatorii din Berna. În versiunea integrală a articolului vom vedea că Farel şi Calvin au minţit deliberat atât în faţa consiliului din Berna, cât şi a magistraţilor din Zurich, cu privire la ce s-a întâmplat în Geneva.
Reforma lui Calvin din Geneva a fost, în esenţă, un experiment stoic, deoarece Calvin credea cu trup şi suflet în filosofia lui Seneca. De aceea le-a impus genevezilor atât stilul de viaţă auster pe care l-a avut în tinereţe la Collège de Montaigu, cât şi rigoarea stoicismului, ceea ce a dus la exasperare şi chiar victime printre locuitorii Genevei.
Cum a murit Calvin
Calvin a murit în chinuri. A suferit întreaga viaţă, chinuindu-se singur din cauza stoicismului cu care s-a îndoctrinat. Mânca o dată pe zi şi era foarte cumpătat. Deşi avea tot ce îi trebuie, elitismul spiritual legalist şi stoicismul l-au adus în această stare. Era bolnav de gută, de tuberculoză, de o gravă parazitoză intestinală, care îl făcea să aibă hemoragie. Avea pietre la ficat şi la rinichi. Şi mai grav este că a pus pe seama „chemării” lui bolile pe care şi le-a provocat singur.
……………………………………………………………………………………………………………….
VERSIUNEA INTEGRALĂ A ARTICOLULUI
Cea mai documentată biografie a lui Calvin este scrisă de profesorul Bruce Gordon şi se intitulează Calvin. Lucrarea în sine este o capodoperă, care te transpune perfect în atmosfera vremii şi te face să-l vezi pe reformatorul Calvin cu ochii tăi. Am citit-o cu atenţie şi am luat notiţe detaliate. Am mai citit o biografie a lui Calvin, scrisă de data asta de profesorul Herman J. Selderhuis, directorul platformei Refo500. Selderhuis confirmă spusele lui Gordon din alt unghi, în cartea John Calvin: A Pilgrim’s Life. Un clasic al biografiei lui Calvin este T. H. Parker, care a fost profesor de teologie la Universitatea din Durham, Anglia. Deşi este succint, el dă cele mai multe detalii despre moartea lui Calvin. O altă lucrare importantă pentru înţelegerea fenomenului calvinist este Calvin & his influence, o colecţie de articole scrise de diferiţi autori şi reunite de editorii Irena Backus şi Phillip Benedict. Cunoscutul blogger Tim Challies a spus că cea mai documentată biografie a lui Calvin rămâne lucrarea profesorului Bruce Gordon.
Am luat 23 de pagini de notiţe din cartea lui Gordon. Subliniez de la bun început că el nu este împotriva lui Calvin, ci doar îi descrie obiectiv caracterul şi lucrarea. Cu toate acestea, lucrarea lui Gordon te face să îţi pui întrebări foarte serioase despre Calvin, aşa că evaluările îmi aparţin.
———–
Note din biografia lui Calvin scrisă de Bruce Gordon
Din prefaţă
Calvin este văzut drept cel mai mare reformator al secolului al XVI-lea. Însă, deşi avea o minte strălucită, era nemilos şi avea o ură ieşită din comun. Se considera un instrument al lui Dumnezeu şi un profet al bisericii şi nu admitea rivali. Se credea cel mai deştept om din vremea lui şi era în stare de orice ca să poată împlini ce credea că e bine. Ştia să manipuleze oamenii, îşi intimida oponenţii, îi teroriza şi îi umilea. Chiar şi faţă de prietenii lui avea unul dintre cele mai urâte comportamente. (p. VII)
Calvin se descria pe sine ca fiind una cu apostolul Pavel. (p. VIII)
Din corespondenţa sa reiese că era un om complicat, iritabil, pentru care relaţiile cu ceilalţi erau problematice. Cu cei apropiaţi se purta ca un tată binevoitor, dar abuziv, iar cu adversarii săi era răzbunător şi chiar crud. Pe de altă parte, ştia să manipuleze adevărul în funcţie de circumstanţe. (p. X)
Capitolul 1
În prefaţa comentariului la cartea Psalmilor din 1557, Calvin se descria ca fiind ales în mod special pentru lucrare. El a găsit în Biblie justificare pentru tipul de om care îi plăcea să fie: profet (David) şi apostol (Pavel) într-o singură persoană. (p. 1, 2)
Îşi scuza mânia de care se lăsa dominat şi îmbolnăvirea din propria neglijare conferindu-le o semnificaţie teologică şi incluzându-le în misiunea lui. (p. 2)
Considerându-se un David al timpului său, credea cu hotărâre că este pus de Dumnezeu reformator al întregii biserici, nu doar al Genevei. (p. 3)
Eroul lui din antichitate era Cicero. Datorită lui s-a familiarizat cu filosofia şi literatura antică. Îşi făcuse ritualul de a-l citi pe Cicero în fiecare an. (p. 4)
Pe tatăl lui îl chema Gerard. Era un om harnic si ambiţios, ambiţie pe care fiul său a moştenit-o din plin. Gerard era secretarul episcopului Hangest şi totodată avocat şi contabil pe întregul judeţ. (p. 4)
În preadolescenţă, Calvin a beneficiat de relaţia apropiată cu familia Hangest, pe care o cultivase tatăl său. Aşa se face că, la 12 ani, primea deja butoaie cu grâu de la episcopie, fără să facă nimic în biserică. A avut însă toată viaţa probleme cu superiorii lui, în pofida faptului că era infatuat cu ideea că, prin naştere, nobilimea are dreptul de a conduce. (p. 5)
Cu banii primiţi de la familia Hangest, Calvin îşi începe studiile la Collège de la Marche, la Paris, şi le continuă apoi la prestigiosul Collège de Montaigu (p. 6-7). Aici este supus regimului spartan al lui Pierre Tempete, care îşi forma studenţii într-un regim monastic auster. Scularea era la ora 4 dimineaţa, la 5 începeau studiile, iar la 8 primeau micul dejun, care consta doar în pâine. Studiau până la pranz, apoi luau masa, după care urmau exerciţiile de retorică. Venea rândul studiilor şi al rugăciunilor, iar la ora 9 era culcarea. Calvin va cultiva acest stil auster toată viaţa şi-l va impune şi reformei din Geneva. (p. 8)
Cenaclul de la Meaux. Guillaume Briçonnet era episcop în localitatea Meaux. Se bucura de protecţia Margaretei de Navara, sora regelui francez Francisc I, favorabil umaniştilor francezi implicaţi în reforme biblice ale bisericii. La Meaux, Calvin intră în contact cu ideile evanghelice prin Jacque Lefevre d’Etaples şi Guillaume Briçonnet. Cel dintâi a adus gândirea evanghelică în Franţa în 1520, din teologia lui Luther.
Era adeptul unei doctrine riguroase a predestinării, iar viziunea sa asupra îndreptățirii prin credință o anticipa pe a lui Luther. Guillaume Briçonnet punea accentul atât pe citirea şi predicarea Scripturii, cât şi pe restaurarea spirituală şi morală. (p. 13,14) Tot la Meaux, Calvin se împrieteneşte cu Guillaume Farel, cu care va desfăşura o reformă cu forţa în Geneva şi cu care va rămâne prieten pe viaţă.
Calvin a studiat dreptul la Orleans deoarece aşa a decis tatăl lui. Iniţial el voia să devină preot, dar a fost îndrumat spre drept. A avut cei mai buni profesori ai vremii şi va rămâne întotdeauna cu o gândire de avocat şi judecător.
Capitolul 2
În 1531, când tatăl lui Calvin trăgea să moară, fiul său era mai interesat de comentariul pe marginea lucrării De Clementia, a lui Seneca, decât de tatăl muribund. Deşi îi dedica comentariul sponsorului său, Claude de Hangest, de fapt, tot pe sine se lăuda. Spunea că sunt unii care publică din aroganţă, fără a avea prea multe de zis, dar că el e un om obişnuit şi echilibrat, care nu-şi face speranţe că va deveni vestit. Adevărul era că publica comentariul respectiv tocmai ca să devină faimos. (p. 23)
Calvin şi-a permis să reformuleze lucrarea lui Seneca şi a ajuns să spună altceva decât în original. La fel a procedat şi cu apostolul Pavel, reformulându-i argumentele. (p. 23)
Intelectualii Franţei au rămas tăcuţi faţă de comentariul lui la lucrarea lui Seneca, ceea ce l-a rănit profund. (p. 30)
Calvin a creştinat dreptul roman şi l-a aplicat la disciplina bisericii din Geneva. (p. 27)
Era atras de idealul stoic de comunitate, pe care l-a aplicat, fără îndoială, şi la Geneva. (p. 28)
Era brutal şi nestăpânit față de apropiaţi, dar după aceea se condamna, însă fără a recunoaşte greşeala (p. 30)
Capitolul 3
Calvin n-are nicio reacţie la moartea tatălui său. Dimpotrivă, scriindu-i lui Duchemin, prietenul său, care era îngrijorat de întârzierea publicării unei cărţi, îl consolează fără a pomeni deloc de moartea tatălui său. (p. 31)
Scriindu-i, în 1539, cardinalului Sadoleto despre convertirea lui, Calvin vorbeşte despre apăsarea păcatului şi teama de judecata lui Dumnezeu, dar nu suflă o vorbă despre răscumpărarea prin jertfa Domnului Isus şi puterea curăţitoare a sângelui Său. (p. 33) Peste 20 de ani, Calvin avea să-şi descrie convertirea nu ca un act personal, ci ca un eveniment al bisericii, în timpul căruia se năştea un lider, făcând totodată aluzie la Moise, David, Ieremia şi Pavel. (p. 34-35)
În anii în care s-a refugiat la Angouleme, sub protecţia Margaretei de Navara, a predicat, s-a rugat şi s-a închinat ca romano-catolicii, nu ca reformaţii. (p. 39) Cu toate că a studiat, a predicat şi a acţionat printre prieteni care simpatizau cu cauza evanghelică, Calvin a fost, de fapt, un singuratic şi a rămas aşa toată viaţa.
Capitolul 4
La vârsta de 48 de ani, privind înapoi la viaţa sa, afirma că providenţa l-a dus la Basel ca să devină faimos, dar în slujba Domnului!!! (p. 47)
În prefaţa comentariului la cartea Psalmilor, Calvin se prezintă ca un singuratic, trăind în solitudine, dar afirmaţiile sale sunt contrazise de teologul Peter Ramus. Acesta a aflat de la bătrâna Katarina din Basel că, în 1535, exilat fiind, Calvin era înconjurat de numeroşi studenţi francezi şi era însoţit de prieteni devază, precum Nicolas Cop şi Louis du Tilet. (p. 50)
În versiunea cărţii Institutio Christianae Religionis din 1536, publicată în română cu titlul Învăţătura religiei creştine, Calvin ia multe idei de la Martin Luther, din Micul Catehism (1522) şi Marele Catehism (1529). Chiar termenul „institutio”, ca scriere teologică, a fost introdus de Erasmus şi Luther. (p. 57-59)
În septembrie 1538, Jean Calvin sosea la Strasbourg. De la Bucer a preluat predestinarea şi o anumită toleranță și bunătate, cel puțin până când avea controlul deplin asupra Genevei. Dar confesiunea de credinţă inițială a Genevei, elaborată de John Calvin și William Farel, nu conținea nicio mențiune despre predestinare.
Anabaptiştii sunt „adevărate unelte ale lui Satan şi îndeamnă la răscoală”, spunea Calvin. (p. 59)
Capitolul 5
Calvin s-a ataşat pe viaţă de prinţesa Renee a Franţei, dar a stat întotdeauna la distanţă de Margareta de Navara, care a fost mult mai influentă şi folositoare reformei.
Pe Calvin l-a făcut pastor brutalul şi manipulatorul Farel, nu Dumnezeu. Farel îl ameninţă pe Calvin că Dumnezeu îi va blestema viaţa de studiu dacă nu ajută la reforma din Geneva. Calvin se supune. (p. 64-65)
Farel conduce „reforma” în zonele de limbă franceză din Elveţia: vandalizează biserici, îi batjocoreşte pe preoţi în public şi ameninţă oamenii cu mânia lui Dumnezeu din pricina idolatriei lor. Unii îl văd ca un demon înflăcărat, însă Calvin crede că peste el este mâna lui Dumnezeu. (p. 65)
În 1530, Farel pune la Neuchatel placarde prin care îi face pe cei ce iau parte la euharistia catolică „ticăloși”, „criminali” şi „hoţi”. Împreună cu Calvin, procedează la fel la Geneva, în plus vandalizând biserici. Se bucură de susţinerea forţelor militare din Berna. Acţiunile lui Farel şi Calvin se deosebesc total de reforma nonviolentă a lui Luther în Germania. (p. 66)
„Reforma din Geneva” a lui Calvin şi Farel a fost o lovitură de stat, având la dispoziţie forţele militare din Berna. Euharistia catolică a fost interzisă, iar în 1536 a fost adoptată noua credinţă prin decret oficial.
Caracterul urât al lui Calvin iese în evidenţă când acesta atacă în scris doi mentori mai în vârstă decât el. În 1538, Megander este schimbat din funcţia de conducere de la biserica din Berna. Calvin îi scrie lui Martin Bucer, fostul lui mentor, şi îl ceartă pentru cele întâmplate. Scrisoarea sa ne descoperă un Calvin nestăpânit, care a petrecut prea mult timp cu Farel, în mod clar. Bucer îi răspunde moderat, dar ferm. Calvin este atât de rănit, încât nu poate dormi şi este frământat trei zile. Avusese obrăznicia să admonesteze un om al bisericii cu experienţă.
Megander este înlocuit cu Peter Kuntz, faţă de care elitistul Calvin nu-şi ascunde dispreţul. De ce? Kuntz crescuse undeva prin mijlocul munţilor Alpi. Pentru Calvin, era un necivilizat. Dar Simon Grynaeus îl pune la punct. Îi arată că, deşi Kuntz nu avusese ocazia lui Calvin de a studia la cele mai înalte şcoli din Franţa, avea un caracter creştin. (p. 76-77)
Geneva era sub autoritatea oraşului Berna. Farel şi Calvin ar fi trebuit să urmeze liturghia reformată din Berna, întrucât reforma din Geneva s-a făcut cu intervenţia celor din Berna. Totuşi, Farel şi Calvin se răzvrătesc faţă de Berna, iar când susţinătorii lui Farel devin violenţi, atât Farel, cât şi Calvin sunt izgoniţi din oraş. (p. 80-81)
Capitolul 6
Calvin şi Farel îi mint pe reformatorii din Berna! În drum spre Zurich, după ce fuseseră alungaţi din Geneva, reformatorii Farel şi Calvin se opresc la Berna, unde neagă categoric că s-au opus liturghiei berneze şi declară că a fost o conspiraţie împotriva lor. Dar cei din Berna le scriu genevezilor şi adevărul iese astfel la iveală: Farel şi Calvin se opuseseră cu vehemenţă liturghiei berneze. (p. 82)
Calvin şi Farel sunt deconspiraţi şi la Zurich! Reformatorii din Zurich afirmă că cei doi au pus în pericol reforma din Geneva. Oameni importanţi, precum Grynaeus, Capito şi Bucer, spun că cei doi au acţionat brusc şi precipitat. Alte voci îi acuză de a fi introdus o nouă papalitate la Geneva. Fără a se pocăi, Calvin continuă să scrie scrisori, susţinând că e nevinovat de cele întâmplate la Geneva. (p. 83)
Calvin se căsătoreşte cu Idelette de Bure, o anabaptistă văduvă, pe care i-a găsit-o Farel. Mai demult Calvin spunea că anabaptiştii sunt „adevărate unelte ale lui Satan şi îndeamnă la răscoală”. Calvin nu pomeneşte de căsătoria sa în prefaţa autobiografică a psalmilor şi nu s-a găsit nimic despre asta nici în corespondenţa rămasă de la el. (p. 87-88)
Deşi Calvin a învăţat de la Martin Bucer, la Strasbourg, tot ce înseamnă biserica, totuşi relaţia lui cu Bucer nu a fost niciodată prea deschisă, deoarece Calvin era foarte irascibil şi, prin urmare, sensibil la orice critică, fie ea închipuită sau reală. (p. 88-89)
Mânia paroxistică a lui Calvin. În 1539, Calvin îl ocărăşte pe Piere Caroli, care se întorsese în zona elveţiană şi căuta împăcarea. Bucer, Capito şi Sturm încearcă să medieze, dar Calvin îşi pierde cumpătul de tot şi iese din cameră. Deşi Bucer reuşeşte să-l împace, când Calvin ajunge acasă, este cuprins de o mânie extremă. Se dezlănţuie asupra lui Farel şi îi spune într-o scrisoare: „Cum ştiu că eşti foarte obişnuit cu bădărănia mea, n-o sa mă scuz că m-am purtat cu tine aşa necivilizat”. (p. 89-91)
Calvin este tot mai convins că este „profet” şi adesea interpreta dezacordul altora cu el drept o conspiraţie împotriva sa. (p. 91)
În ediţia revizuită din 1539 a Învăţăturii religiei creştine, Calvin preia numeroase informaţii din lucrarea Loci Comunes a lui Phillip Melanchton, din 1521 şi 1536. Tot de la Melanchton învaţă că Epistola către Romani deţine un loc central în teologia Scripturii. (p. 92)
Martin Bucer şi reformatorii elveţieni ajung la concluzia că strictețea lui Calvin a dus la disensiuni care nu-şi au locul. (p. 92)
Calvin este deconspirat de prietenul său de-o viaţă. Louis du Tillet îl adăposteşte pe Calvin în casa sa din Franţa, când fuge de persecuţia de la Paris. Mai târziu pleacă împreună la Basel, ca refugiaţi religioşi. Astfel Calvin îi pune familia lui Tillet în mare pericol. Caracterul lui Calvin îl determină pe Tillet să se întoarcă în Franţa şi la catolicism. Pe 7 septembrie 1538, du Tillet îi scrie lui Calvin: „Mă îndoiesc că ai avut chemare de la Dumnezeu. Ai fost doar invitat de către oameni în lucrare.”
Calvin rareori îşi recunoştea problemele. Era conştient, spunea, de neputinţa sa în ce priveşte lucrarea din Geneva. Mărturisea că, probabil, ambiţia era forţa care îl împingea înainte, dar care îl şi abătea de la gândirea corectă. (p. 94)
Halucinaţia lui Calvin. Spunea că, deşi el şi Farel îi atacaseră pe genevezi, aceştia ar fi trebuit să-i vadă ca pe nişte îngeri ai Domnului. Mai mult, Calvin vorbeşte despre demnitatea misiunii lui şi a lui Farel, care era, în realitate, un război religios împotriva catolicilor din Geneva
(p. 95)
Capitolul 7
Calvin s-a inspirat considerabil din comentariul lui Melanchton la Epistola către Romani. (p. 109)
Avea încredere absolută în capacitatea sa de a-l interpreta pe Pavel. Era sigur că el putea fi vocea apostolului Pavel pentru vremurile pe care le trăia. (p. 110)
Calvin suferea de sindromul apostolic. Deşi avea deplină cunoştinţă că nu e Pavel, totuşi parafraza cuvintele apostolului, iar câteodată chiar „clarifica” anumite idei, despre considera că Pavel nu vorbise suficient de desluşit. Voia să vorbească cu autoritate apostolică?!
Capitolul 8
Calvin, un mare ipocrit. După alungarea lui şi a lui Farel din Geneva, prietenii lui, Pierre Viret şi Guillaume Farel, desfăşoară o adevărată campanie pentru întoarcerea sa la Geneva. Calvin răspunde exagerat şi pompos: „Ar fi mult mai de preferat să pier pentru eternitate, decât să fiu chinuit în acel loc.” Calvin avea bunuri materiale în Geneva, dar voia să creeze o atmosferă prielnică reprimirii sale. Se prezenta ca un fel de martir care a suferit pentru deciziile lui şi a fost prigonit. Şi, ca să aibă o intrare cât mai bună în Geneva, avea nevoie de aliaţi. De aceea îi linguşeşte pe reformatorii din Zurich. (p. 122-123)
Calvin, răzbunător fără motive. Henri de la Mare a lucrat cu Calvin şi Farel în prima cruciadă din Geneva, dar a refuzat să plece cu ei când au fost alungaţi din oraş. Când Calvin se reîntoarce în oraş, în anul 1541, îi face viaţa un iad. Timp de cinci ani face campanie neîntreruptă împotriva lui. Cum Mare rezistă, este mutat la o parohie de la ţară. Nu i se dă ajutor financiar suplimentar, ca celorlalţi pastori, dar în schimb i se sporeşte volumul de muncă. Trăia într-o casă fără un perete. Mai mult, este băgat în temniţă şi apoi este dat afară, în pofida intervenţiei consiliului orăşenesc spre împăcare.
Consistoriul bisericesc înfiinţat de Calvin era, practic, o inchiziţie protestantă. Condiţia reîntoarcerii lui la Geneva a fost înfiinţarea unui consistoriu bisericesc care să-i supravegheze pe genevezi. Consistoriul consta în doisprezece bătrâni, care aveau responsabilitatea de a-i spiona pe cetăţeni în cartierul unde locuiau. (p. 133)
Conceptul eronat de biserică promovat de Calvin la Geneva. Pentru Calvin, biserica lui Dumnezeu pe pământ îi includea pe toţi cetăţenii oraşului Geneva, credincioşi şi necredincioşi deopotrivă. Consistoriul lui a fost foarte activ. În primii doi ani a cercetat 639 de cazuri şi a interogat 1.105 persoane. (p. 135)
Calvin, predicatorul fanatic. Calvin predica în fiecare zi a săptămânii, preţ de o oră. (p. 138)
Arogantul Calvin le adresa injurii genevezilor. De exemplu, „animale sălbatice” şi „câini alergând după căţele în călduri”. (p. 141)
Capitolul 9
Calvin, abuzivul. Când s-a căsătorit un secretar, Calvin i s-a plâns lui Bullinger că acesta îi dă prea multă atenţie proaspetei sale soţii, aduse din Franta, în loc să acorde toată atenţia slujirii lui. (p. 145)
Calvin, paranoicul. Lua drept perfidie greşelile celor cu care conlucra. Pentru el, reputaţia lui era totul. (p.145)
Plăcerea lui cea mai mare era să bea vin la masă cu prietenii, ascultând muzică. (p. 147)
Calvin era bolnav de invidie. Sebastian Castellio era considerat un profesor de latină, greacă şi franceză mai priceput decât Calvin. Însă situaţia nu a rămas aşa, Calvin a început să-l batjocorească şi să râdă de el. Castellio devenise periculos, deoarece era competent. Calvin i-a făcut viaţa imposibilă la Geneva şi l-a forţat să plece în 1545. Acesta s-a stabilit la Basel, unde a devenit unul dintre principalii opozanţi ai abuzivului Calvin. (p. 156-157)
Lui Calvin îi plăcea să le controleze viaţa celor din preajma lui. (p. 158)
Calvin s-a făcut de râs! La botezul unuia dintre copiii săi, Calvin spune în plină biserică că soţia lui, Idelette, n-a avut binecuvântarea magistraţilor din Strasbourg la prima căsătorie, deoarece soţul ei era anabaptist. O femeie din public i-a replicat că singura concluzie logică ar fi că soţia lui era o curvă şi că el tot s-a căsătorit cu ea. Desigur că nu era aşa, dar asta arată încă o dată că, pentru Calvin, magistraţii
erau totul. (p. 159)
Capitolul 10
Calvin, laşul şi ipocritul. Calvin conducea Geneva când prigoana pornită de regele Francisc I împotriva evanghelicilor făcea multe victime în Franţa. De la adăpostul Genevei, el i-a condamnat pe cei care revin la catolicism, acuzându-i de nicodemism, adică de a fi fricoşi ca Nicodim. Răspunsul lor a fost: „Dacă Calvin este aşa de curajos, de ce nu vine aici, să vedem ce face el?” (p. 192). Să ne amintim că el a fugit la începutul persecuţiei din Franţa, împreună cu prietenul lui, du Tillet.
Blasfemia lui Calvin. Din perspectiva lui Calvin, alegerea divină funcţionează astfel: alegerea nu poate fi separată de respingerea de la mântuire, iar Dumnezeu, în suveranitatea Sa, hotărăşte într-un singur
moment cine este mântuit şi cine este condamnat pentru eternitate. Ca şi când în clipa în care cineva e ales pentru mântuire, altcineva trebuie să fie ales pentru osândă veşnică. Reformatorul Bullinger din Zurich l-a acuzat pe Calvin pe drept cuvânt, în corespondenţa particulară, că-l făcea pe Dumnezeu autorul păcatului. (p. 206-207)
Cărţile lui Calvin au fost arse la Berna. În 1554, Berna a decis să curme influenţa lui Calvin şi a hotărât să-i ardă cărţile în public atât în Berna, cât şi în zonele ei de influenţă.
Capitolul 13
Înţelegerea greşită a identităţii bisericii a dus la arderea pe rug a ereticului Servetus. Pentru Calvin, biserica era prezentă în Vechiul Testament, iar el alegea ce îi convenea pentru viaţa bisericii din Geneva. În Deuteronom 13 se vorbeşte despre omorârea ereticilor. Calvin l-a condamnat la moarte pe ereticul Servetus bazându-se pe Deuteronom 13, pe faptul că Domnul Isus a folosit forţa ca să cureţe Templul şi că Anania şi Safira au fost pedepsiţi cu moartea pentru minciună. Eroarea lui Calvin consta în faptul că biserica nu este Israel, iar regulile teocraţiei Vechiului Testament nu se aplică la biserică. Pe de altă parte, Domnul Isus nu i-a omorât pe schimbătorii de bani din templu, după cum nici Anania şi Safira nu au fost omorâţi de Petru şi de biserica din Ierusalim, ci de Duhul Sfânt. Niclaus Zurchinden din Berna şi Sebastian Castellio din Basel au arătat că fapta lui Calvin a îndemnat la omorârea evanghelicilor din Franţa. Ei au afirmat despre Calvin că nu era altfel decât papistaşii. (p. 228-230)
Deşi se credea procurorul lui Dumnezeu, Calvin era înfrânt. Recurge la invective şi minciuni împotriva lui Castellio când, în ianuarie 1558, îl acuză pe acesta că este „hoţ, mincinos şi trădător”. Cu toate acestea, încercarea de discreditare a lui Castellio, care se afla la Basel, nu-şi atinge scopul, iar Calvin este mistuit de frustrare că nu reuşeşte să-şi distrugă adversarul. (p. 232)
Capitolul 14
Joachim Westphal îl înfrânge pe Calvin! Calvin îşi închipuia că luteranul Westphal o să fie o pradă uşoară. Însă folosindu-se chiar de cuvintele lui Calvin, Westphal dovedeşte că acesta nu e constant în ceea ce spune şi că se contrazice. Calvin este înfrânt. Încearcă să-l atragă de partea lui pe Bullinger, dar acesta refuză să i se alăture. Atunci Calvin se manifestă cu o furie nebună. (p. 247-249)
Capitolul 15
Nu numai Calvin! Mulţi îşi închipuie că, pe vremea lui, Calvin era singura voce a reformei. Realitatea e alta. Lucrările lui Henri Bullinger şi Phillip Melanchton erau citite în întreaga Europă, iar studenţii celor doi puteau fi întâlniţi în multe părţi ale Europei. (p. 250)
Capitolul 16
Elitistul Calvin avea halucinaţii şi suferea de sindromul mesianic. Calvin era convins că oamenii pot să îşi schimbe vocaţia, dar nu şi rangul social. Considera că nobilimea este chemată în mod firesc să conducă. El se prezenta ca David, ales dintr-o condiţie socială modestă pentru o chemare înaltă. În realitate, el avea o poziţie socială de seamă, dar nu avea origine nobilă şi asta îl consuma. Era sigur că Dumnezeu
făcuse o lucrare specială cu el, să fie profetul şi apostolul vremii lui. (p. 277)
Calvin, bolnav fizic şi psihic. Calvin suferea de gută, de pietre la bilă, de o gravă parazitoză intestinală şi de tuberculoză, scuipa sânge. Cu toate acestea, mânca foarte puţin, de obicei o singură dată pe zi, şi postea adesea. Îşi motiva suferinţele pe care şi le provocase singur, zicând că fac parte din chemarea lui specială. (p. 279)
Calvin îşi trădează prietenii de-o viaţă, pe Farel şi Viret! Când talentatul avocat Teodor Beza îşi face intrarea în cercul lui Calvin, el îi îndepărtează pe Farel şi Viret, prietenii lui, fiindcă îi aprecia pe umaniştii care studiaseră dreptul în Franţa, ca Beza. Mai mult, Beza avea origine nobilă, cel mai important lucru pentru Calvin. (p. 280, 283)
Calvin nu îşi pregătea predicile! Neavând timp, improviza. (p. 292)
Calvin, prigonitorul. S-a dovedit că, în ultimii zece ani, consistoriul bisericesc devenise foarte agresiv. Calvin însuşi continua să domine şedintele consistoriului, interogând femei şi bărbaţi. S-a ajuns până acolo, încât 7% din populaţia Genevei ajungea în faţa consistoriului în fiecare an. (p. 295)
Preacurvarii erau omorâţi. Patru femei şi un bărbat care s-au făcut vinovaţi de acest păcat au fost executaţi înainte de 1564, dar nu şi cumnata lui Calvin, care făcuse totuşi la fel. (p. 296)
Pedeapsă corporală pentru lipsa de la catehism. Pe la 1550, absenţa de la catehism nu mai era pedepsită printr-o mustrare, ci printr-o pedeapsă corporală. În 1558, nouă băieţi au fost bătuţi cu beţe pentru că jucaseră un fel de hochei pe gheaţă. Se instituiau chiar patrule pe stradă, ca să îi prindă pe cei care lipseau de la catehism. Nici măcar catolicii n-au făcut aşa ceva! (p. 297)
Calvin a fost profund influenţat de scriitorii clasici şi cel mai mult de misticul Platon. (p. 303)
Dictatura lui Calvin! Calvin avea nişte cuvinte-cheie pe care le folosea în predici, în publicaţii şi la şedinţele consistoriului. Acestea erau „ascultare”, „supunere” şi „umilinţă”. Evident, ceea ce le cerea genevezilor acest dictator în relaţia cu el şi conducerea oraşului.
Calvin îşi schimba părerile în funcţie de împrejurări. Calvin le scria mereu credincioşilor din Franţa să nu se opună celor care vor să-i ucidă. Mai târziu începe chiar să strângă fonduri pentru războiul din Franţa cu romano-catolicii. În lucrarea Învăţătura religiei creştine îi îndemna pe creştini să se supună celor care vor să-i omoare, dar, când s-a înteţit războiul din Franţa cu catolicii, Calvin a modificat versiunea din
1559 a lucrării, susţinând acum rezistenţa militară împotriva celor ce vor să-i omoare pe creştini. (p. 312-321, 324)
Calvin intră în conflict cu Beza, protejatul lui, şi cu Bullinger, reformatorul din Zurich. (p. 319-320)
Calvin minte din nou! Fiind trădat de Calvin, al cărui favorit devenise acum Beza, prietenul lui, Viret, îl părăseşte şi pleacă în Franţa. În septembrie 1561, Calvin anunţă consiliul orăşenesc genevez că doctorii i-au recomandat lui Viret să se retragă în sudul Franţei, fiindcă nu îi pria clima Genevei. În realitate, Viret plecase sănătos tun. Doar se săturase să mai fie aghiotantul lui Calvin, mai ales cu Beza prezent tot
timpul. (p. 324)
Calvin, elitistul ignorat de bisericile franceze. Calvin a sugerat că nobilii trebuie să conducă creştinismul reformat din Franţa, însă nobilii au refuzat, iar Calvin a devenit doar un spectator. (p. 328)
Calvin, un monstru! Francois Bauduin, secretarul lui Calvin, l-a acuzat că este un monstru. Bauduin a avut un student pe nume Jean Baptiste Masson, căruia i-a mărturisit despre caracterul lui Calvin, că este plin de cruzime şi dictator. Deşi Calvin părea umil şi părea să prezinte totul în mod simplu, în spatele acestei aparenţe se ascundeau mândria şi iubirea de sine. Bauduin l-a acuzat de a fi întemeiat o sectă şi a mărturisit că ceilalţi colegi se plângeau că este arogant şi incredibil de mândru. (p. 338)
Calvin a sfârşit în chinuri! La bolile enumerate mai sus s-au adăugat şi pietre la rinichi, mari cât o alună. Acestea îi provocau chinuri cumplite şi-l făceau să piardă mult sânge. (p. 329)
Deşi viaţa îi era pe sfârşite, el le dădea sfaturi nobililor şi femeilor! Chiar şi ştiind că nu mai are mult de trăit, se ocupa să le dea sfaturi spirituale nobililor şi femeilor, în scrisorile sale. (p. 331)
Şi pe moarte fiind, tot ţinea să-şi demonstreze superioritatea şi voia să fie de temut până la sfârşit! În ultimele zile de viaţă, şi-a adunat un public căruia îi vorbea. Nu cuteza nimeni să-l întrerupă, iar Calvin era cel mai fericit: erau toţi de acord cu el că le era superior şi că le era teamă de el. (p. 333)
BIBLIOGRAFIE
Backus, I. D., & Benedict, P. (2011). Calvin and his influence: 1509-2009. Oxford: Oxford University Press.
Bèze, T. D., & Beveridge, H. (2012). The life of John Calvin. Lindenhurst, NY: Great Christian Books, Rotolo Media.
Gordon, B. (2009). Calvin. New Haven: Yale University Press.
Parker, T. H. (2006). John Calvin: A biography. Louisville, KY: Westminster John Knox Press.
Selderhuis, H. J., & Gootjes, A. (2009). John Calvin: A Pilgrims Life. Downers Grove, IL: Inter Varsity Press.
ioan8 
